Therapy

Ciudata viata aceasta. Cand speri si esti sigur ca ai trecut de ce e mai rau, viata vine cu un set nou de provocari. Din pacate pentru mine, provocarile nu sunt noi. Sunt parti ale trecutului, parti de care m-am ferit si de care am sperat intotdeauna ca am scapat.

Speranta moare ultima, dar si ea moare la un punct. Oare cat mai are de trait in cazul meu? Nu mai am putere sa o resuscitez. Nu mai vreau sa o resuscitez. Nu mai am de ce. De nenumarate ori mi-am pus in cap diverse teluri, tocmai pentru a le uita sau a le lasa undeva intr-un colt, gandidu-ma ca le voi relua candva. Dar niciodata nu le-am reluat. Fericiti cei cu sufletul sarac. Dar noi, cei cu sufletul incarcat de necazuri, ganduri negre, dispret, regret, durere, incertitudine? Noi de ce sa nu fim fericiti? Pentru ca noi nu vedem viata cum o vad ceilalti. Noi nu vedem viata in culori. Noi ne obturam vederea pe realitate si incercam din rasputeri sa nu ne facem iluzii.

Am tintit sus la un punct. Aproape imi iesise. Acum, nu mai stiu ce sa cred. Nu mai stiu ce vreau. In afara de o viata mai scurta. Ma doare cand ma gandesc la cei pe care i-as lasa in urma. Dar nu le-ar fi mai bine daca as iesi din peisaj? Nu ar avea o viata mai usoara fara macar o grija? Din copilarie m-am luptat cu demonii mei si intotdeauna am sperat sa scap de ei. Ei nu plecau niciodata. Imi dadeau doar impresia asta. Se retrageau intr-un colt si se pregateau pentru un alt asalt. Am ajuns sa fiu hartuit de propriile mele voci, ganduri, de proprii mei demoni, demoni care devine in fiecare zi mai puternici, mai intunecati, mai influenti. Nimic nu ma mai ajuta. Si cel mai mic esec ii hraneste dincolo de orice banuiala. E o singura cale sa scap de ei. Deja sunt cu planul in aplicare, dar va mai dura pana isi va face efectul...

Sunt intrebat de ce nu vreau sa renunt la vicii. Pentru ca ele omoara. Si pentru ca asta sper sa reusesc. Macar atat. Sunt pe margine in fiecare zi si in fiecare zi incerc sa raman pe ea. Poate sunt un las sau poate sunt doar curios, dar vreau sa sar. E o lupta pe care nu o pot castiga in conditiile date. Pe zi ce trece, in interior sufletul mai moare un pic. Dar nu se mai observa de afara. Le dau tuturor o falsa speranta ca voi trece peste si ca sunt mai determinat ca oricand sa revin. Dar nu mai am niciun motiv sa o fac. Sunt o povara. Sunt doar inca unul care consuma resurse.

Sunt singur. Singur intr-o situatie in care as avea nevoie de cineva. Doar ca fac cele mai proaste alegeri. Nu reusesc sa gasesc ceea ce imi trebuie. Si ma gandesc in fiecare zi la asta. In fiecare secunda. Inchid ochii si acelasi lucru il vad. Nimic. Cam ce sunt. Cam ce ar trebui sa fiu de ceva vreme.

Am nevoie de ajutor. Dar nu il cer. Orgoliul meu e prea mare pentru asa ceva. Dar in interior, strigatele de ajutor nu mai pot fi inabusite de demoni. Devin disperat. Devin ceea ce nu vreau.

Revenire

Revin. Revin pe meleaguri pe care le-am parasit in speranta unei vieti mai bune. Cu toate acestea, simt ca am ramas intr-o stare de latenta, simt ca nu am mai realizat nimic in cei 4 ani de viata din momentul in care am terminat liceul. Ce-i drept, ritmul s-a relaxat. Nu mai am presiunea unui termen-limita si nici nu mai exista un obiectiv clar exprimat. In jurul meu se gaseste doar incertitudinea si ezitarea. Am ajuns intr-un punct in care orice as face nu e indeajuns pentru mine. Nu mai am nicio satisfactie in realizarea lucrurilor si nu mai am nicio dorinta de a socializa, in conditiile in care grupul de persoane cu care interactionez zilnic s-a diminuat dramatic.

Prefer sa ma separ de anturajul de la locul de munca, diferenta de varsta si de abordare a situatiilor fiind obstacole pe care am incercat sa le depasesc, ulterior acceptandu-le ca limitari in aceasta arie. Nu ma pot identifica cu grupul sau cu obiectivul colectiv. Dar nici nu imi permit sa plec, motivarile extrinseci fiind cele care ma determina sa tac si sa inghit in sec.

Nu am crezut vreodata ca nu o sa am curajul sa merg pe un drum dorit de mine. Nu imi vine sa cred ca mi-am acceptat soarta si am cedat in fata societatii. Nimic din ce mi-am propus nu s-a concretizat pana in acest moment si nu exista sansa unei schimbari radicale a situatiei in viitorul apropiat.

Am pierdut atat de mult in 4 ani, incat tot ce am castigat nu mai conteaza. E normal sa ai "intrari si iesiri in cadrul unui proces", dar aceste "procese" nu au "adaugat valoare".

E interesant cum incerc sa imi refac viata personala si cum de fiecare data cand am impresia ca sunt pe calea cea buna, ceva se intampla ce ma destabilizeaza si ma arunca pe un alt drum. E ca atunci cand esti intr-o camera intunecata si esti aproape de intrerupator, dar cand mai ai cativa centimetri, cineva sau ceva te invarte si trebuie sa o iei de la capat. Bineinteles ca veti intreba "de ce stai pe intuneric?". Pentru ca nu imi place ceva ce se obtine usor. Nu am fost invatat asa.
Prietenii mei apropiati stiu cat de "special" sunt. Si cand unii iti marturisesc ca au ceva impotriva cu aceasta caracteristica a mea, indiferent de aplicabilitatea acesteia pe mine sau nu, ma simt marginalizat. Sunt cine sunt si am ajuns asa din diverse motive si intamplari. Dar nu-mi spune ca pentru mine treci cu vederea, e insultator.

Inchei aceasta postare cu speranta unei seri mai placute. Pe mai tarziu...