Trebuie sa recunosc ca scriu cu ceva draci in mine. M-am saturat sa mai aud fabule, pilde sau povesti despre cum ar trebui sa fac asta sau alta.
Am avut parte de reactiile celor care au fost vizati in postul anterior. Surprinzator pentru voi, ma asteptam la asemenea reactii. Am zis ce aveam in suflet. Poate nu am zis cum trebuie, dar macar meritati sa stiti adevarul. Nu are sens sa zic ca de fapt tu ai fost de vina sau ca nu am vrut sa te indepartez. Pur si simplu eu reactionez. Nu prezint inteligenta celorlalti, nu pot face lucruri pe care ceilalti le considera normale.
Eu m-am nascut cu un deficit important. Nu am primit "setul de metodologie si proceduri instinctive". A fost omis. Voi cei din jur faceti totul din instinct si va ies multe lucruri. Eu le fac pur si simplu din auzite, din citite, din orice pentru ca instinctul meu in relatiile sociale nu exista. Nu e redus, nu exista. Nu stiu cum sa incerc sa par ok, nu stiu cum sa nu pun la suflet, sa nu ma supar repede. Toti imi ziceti si mi tineti niste morale comparabile cu pildele din Biblie. Dar a zis careva si cum sa pot face toate spuse? Nu. Nu va asteptati de la mine chestii marete. Nu pot. Pur si simplu nu pot. Cand fac un lucru si nu e corect, nu-mi primesc doza de critica constructiva. Imi primesc reprosuri. Asa ca scutiti-ma de moralele voastre si de tot ce poate insemna pentru voi normalul.
M-ati acuzat ca nu v-am inteles. Cati dintre voi m-au inteles pe mine cu adevarat? Cati dintre voi stiu care imi sunt coardele sensibile? Cati dintre voi stiu cum sa nu ma faca sa sufar?
Eu imi hranesc fericirea din durerea altora pentru ca altfel nu pot exista. Fericire adevarata pentru mine a existat prea putin. Faptul ca i vad pe altii in agonie ma linisteste si mi da sigurnata ca nu sunt singurul pe lume cu probleme. Dar toti interpretati altfel. Si va mai intrebati de ce v-am indepartat de mine, de ce am ales metoda asta. Da cei care sunt in jurul meu poate au inteles ideea sau poate pur si simplu au decis sa nu se bage daca nu stiu ce e cu mine.
Nu cersesc iertarea voastra dupa cum am descoperit ca ati luat scuzele. Daca e asa, luati-va iertarea inapoi si sper sa nu va mai vad niciodata in viata. Sunteti persoane josnice sa credeti ca sunt atat de disperat. Si mai spuneti ca ma cunoasteti. La nervi se pot spune multe. Dar chestia asta mi-a atins o coarda sensibila. Prefer sa traiesc cu gandul ca am gresit si ca am marturisit decat sa stiu ca m-ati iertat din mila.
Un comentariu:
Deşi noi nu am mai comunicat de foarte multă vreme, îmi permit să te deranjez cu un comentariu. Că este apreciat sau nu, asta tu hotărăşti.
Ai spus: "Eu imi hranesc fericirea din durerea altora pentru ca altfel nu pot exista." Te voi contrazice aici: nu e vorba de a nu putea exista, ci de a nu şti cum, chestie care e în legătură directă cu lipsa de răbdare a celor din jur. Sunt de acord cu ce ai spus: dacă nu ţi se oferă explicaţii cu privire la orice, să ghiceşti metoda prin care trebuie să faci lucrurile este foarte greu de făcut, uneori chiar imposibil.
Şi ar mai fi ceva legat de scuzele din postul anterior. Nu am fost vizată, sunt din exterior, motiv pentru care pot comenta. Scuzele le spui pentru tine, nu pentru ceilalţi. Cine ştie să aprecieze, iartă şi fără scuze. Da, este admirabil că le ceri, e unul din cele mai dificile gesturi posibile. Totuşi, acceptarea scuzelor şi acţionarea în consecinţă... asta puţini o vor face, pentru că multora le creează impresia de superioritate. Toţi greşim, nimeni nu este deţinătorul adevărului universal.
Sfatul meu (deşi cu siguranţă nu e cel mai bun, deci eşti invitatul meu să-l foloseşti pe post de hârtie igienică dacă decizi asta) este să nu îţi faci sânge rău din cauza asta. Cine a avut de înţeles ceva din ce ai vrut să spui şi a putut înţelege, a făcut-o. Cine nu... asta e, rămân cu ale lor.
Sper că nu te-am deranjat prea tare. Ştiu că am această calitate mirifică.
Trimiteți un comentariu