Passing by...

Mda. Ceea ce initial era un blog in care vroiam sa-mi astern gandurile si sa impartasesc informatiile inedite de 3 ori pe saptamana a devenit un vestiar din sala de asteptare a unei gari prin care trece trenul atat de rar incat sinele au capatat pete portocalii intense, stinse doar de maronul ce se afla acolo inaintea acestora.

Acest blog l-am gandit initial drept un lucru de amuzament. Insa a devenit mai mult de atat. Prin intermediul acestui blog imi tratam fisurile sufletului, imi descarcam nervii, imi alungam tristetea. In lipsa acestuia, fisurile au devenit crapaturi imense, umplute cu mucegaiul datorat acumularii nervilor si gandurilor intr-un spatiu in care existau odata usi si ferestre, astazi geamurile fiind ziduite iar o singura usa cu balamalele ei ruginite d-abia se intredeschide pentru a permite paianjenilor sa evadeze. A ramas neglijat. La fel si sufletul meu.

Ce pot spune? Pot spune multe. Un an. Atat mi-a trebuit.
Mi-am pierdut o prietena. O parte din suflet. 3 ani am fost aproape de nedespartit. Acum nu ne-am mai vazut de peste 7 luni. Nu raspunde la telefon. Nu raspunde la mesaje. Nu e de gasit. Totusi lumea o mai zareste pe strada si apuca sa ii smulga 2-3 vorbe. Toti spun ca s-a schimbat. Oare dupa atata timp, imi mai e prietena? Sau am devenit un strain? Tind sa cred ca eu nu mai am ce discuta cu ea. Nu din rautate. Pur si simplu nu avem subiect de discutie. 7 luni. 3 ani au disparut in 7 luni.

M-am lovit de realitate. De realitatea pe care desi o stiam, o negam. Surioara mea. 8 ani in care nu lipsea o zi in care sa nu ne vedem. Dar deodata ne-am indepartat. AM acuzat-o pe ea ca nu o mai intereseaza. Lasitate. Lasitate din partea mea. Puteam si eu sa ma chinui mai mult. Dar nu am facut-o. Cu toate acestea ma simteam responsabil sa-i atrag atentia. Imi cer scuze. Esti singura persoana caruia imi voi cere scuze din adancul sufletului si esti singura persoana caruia ii voi cere iertare. Este prea tarziu pentru a repara ceva. Tot ce pot face e sa incerc sa mentin ceea ce mai e. Ne vedem saptamanal. Cu toate acestea, pentru mine aproape ca e un strain. Oricat de mult ar spune ca nu e asa, stiu ca e valabil si invers.

Iubirea e oarba si poate ucide. Am aflat-o pe pielea mea. Acum un an jumatate inima mi a fost furata de cineva. De cineva care era la fel de distrus ca mine. Ne-am gasit stabilitatea in celalalt. Ne simteam bine impreuna. Pana cand a inceput sa apara durerea. De fiecare data eu am plecat, dar cand m-am intors am avut de luptat. Nu vroia sa ma lase inapoi fara sa stie ca inca o iubesc. I-am demonstrat. Insa ceea ce credeam ca a disparut a revenit. Ne-am despartit. Tot eu. Recunosc. Am cautat sambure de cearta, insa ceea ce am primit a fost mai mult decat mi-as fi dorit. A fost vina mea. Nu am vrut sa ne despartim insa cuvintele tale m-au ucis. Eram atat de disperat sa aman momentul revederii incat am cautat ceva de care sa ma leg. Si tu mi-ai aruncat in fata singurul lucru pe care l-am evitat. 3 luni. 3 luni au trecut si stiu ca ti-ai reluat viata. Eu nu. Nu pot. Desi am aflat minciunile tale, desi am simtit indiferenta ta si atitudinea aroganta, nu pot uita ce a fost. Sa stii ca nu a trecut o zi in care sa nu ma gandesc la tine si la momentele impreuna. Dar a fost. Acum nu vreau sa ma intorc. Poate ne vom reintalni mai tarziu in viata. Poate nu. Te asteapta momente de cumpana. Nu vreau sa ma bag inapoi in viata ta. Prostia se plateste. Mai am 99 de ani de plata. Imi cer scuze. Stiu ca nu iti mai pasa. Dar accepta-mi scuzele. Vreau macar sa mai schimbam o vorba.

Instabilitatea este dintotdeauna, dar nimeni nu o observa decat cand e prea tarziu. Mi-ai zis ca am fost nesimtit la o faza cand plecam de la facultate. Mi-ai zis cat de mult te-au ranit cuvintele mele. Nu am crezut ca vei fi asa sensibila. Insa am luat-o ca pe o ofensa. Si ca pe o oportunitate. O oportunitate sa te imping departe de mine. Nu ma meriti ca prieten. Meriti ceva mai bun. Stiu ce sentimente ai avut fata de mine si asa cred ca e cel mai bine sa fim. Departe unul de celalalt. Sper sa vezi mai tarziu in viata ca acest fapt te-a ajutat sa te dezvolti ca om. Eu sunt sigur. Cauta-ti stabilitatea in ceea ce faci si in cine esti. Nu o cauta in altii. Asta faceai cu mine. Nu te ajuta. Imi cer scuze daca am fost nesimtit, insa stiu ca trebuia sa o fac mai devreme sau mai tarziu.

Colegi de facultate. Colegi noi de un an, vechi de tot atata timp, oameni cu care poti schimba o vorba, oameni cu care te poti distra sau oameni cu care iti poti distruge ziua. Adesea fac glume care ii incomodeaza pe altii. Stiu. Si totusi le fac in continuare. Asa sunt eu. Insa in mine adun tot. Nu ma pot destainui complet. Si exista momente in care cedez. Cedez nervos. Ma cert cu oamenii. Insa nu cu cei nevinovati. Ci cu cei care fara a face ceva ma incomodeaza. Stiu ca nu trebuia sa ma cert cu tine, insa mi-ai alimentat dorinta de cearta in momentul adoptarii atitudinii de aroganta si superioritate. Mi-ai spus sa am grija cum vorbesc insa tu nu te auzi pe tine insati. Nu sunt un om demn de mila, nu sunt unul cu care vorbesti de parca ai rezolva probleme de companie. Sunt un egal. Asta la facultate. Asa vad eu situatia. Tu poate ma vezi altfel. Mi-am dat seama dupa modul cum ai vorbit. Am realizat cum ma vezi tu si mi-am dat seama cum esti. Poate am dreptate, poate nu, dar nimic din ce ai zis joi nu a venit in ajutorul tau. Imi cer scuze daca ti se pare ca sunt imatur, imi cer scuze daca ti se pare ca am o atitudine insuportabila conform opiniei tale, insa asta sunt eu. In viata amandoi vom pierde insa in opinia mea, eu voi pierde mai putin ca tine. De ce? Pentru ca nu-mi permit sa vorbesc cu aer de superioritate. In final stiu ca cel cu care m-am certat e tot om. Om ca mine.

Am o inima de vanzare, usor utilizata, dar risca sa fie complet distrusa datorita naivitatii mele. Ma rog sa imi refac viata dupa despartire, insa nu pot. Gasesc persoane care ma fac sa sper, insa garda ridicata coroborata cu naivitatea mea ma lasa cu inima franta. Nu reusesc sa trec peste despartire. Nu reusesc sa gasesc ceva bun si benefic mie. M-am resemnat cu ideea ca voi fi singur. Cu toate ca inca sper, in adancul inimii, flacara s-a stins de multa vreme. Singuratatea e ceva normal pentru mine. Sau era. Acum trebuie sa ma obisnuiesc inapoi. Dar ma urateste pe zi ce trece. Nu am ce face. Sunt sortit pieririi. De aceea imi dau inima fara bani. Cautati-ma pentru informatii suplimentare.

Nu va asteptati sa fiu un om ca ceilalti pentru ca nu pot fi asa. Nu e normal pentru mine. Daca vedeti ca nu va puteti intelege cu mine, lasati-ma asa. E mai bine pentru amandoi. Mi-e dor de cei care au fost langa mine in fiecare zi, de parul de foc al fetei care incalzea incaperea cand mi-era frig si de rasetul ei care rasuna in sufletul meu gol. Stie sa se bucure de viata si stie sa fie fericita. Invidiez oamenii acestia. Ii urasc. Dar pe ea nu o pot uri. Pentru ca a fost aproape de mine. Mi-a aratat cat de multa munca e sa ajungi la acel nivel. Acum e departe. Nu prea ne vedem, insa ma bucur doar sa o vad. Stiu ca imi dispar pentru o clipa problemele.

Imi e dor de fata cu voce de inger care era cu atat mai frumoasa prin vulnerabilitatea si inocenta ei. Acum a ajuns sa lucreze la implinirea visului ei. O invidiez. Si-a dorit si a pus osul la treaba. Ambitia ei e incredibila. Insa si puterea ei de a trece peste situatiile grele. Mai are de invatat, dar stiu ca poate.
Ii urez succes din tot sufletul si sper sa nu ma uite cand ajunge acolo unde viseaza.

Psihic sunt instabil. Insa am persoane care ma mentin pe linia de plutire. Oameni pe care ii stiu din liceu si care trag de mine sa ne vedem sa vorbim daca am probleme. Acestia vor sa impart cu ei bucuria si tristetea deopotriva. Departe sau aproape, sunt langa mine. Fie ca e o zapacita din liceu, domnisoara care mi-a picat cu tronc in liceu, fata cu replici sau opinii sau calugarita de Cluj, toti au ramas aproape.

Mai e cineva care ma tine aproape de suprafata. Mi-a demonstrat asta cand eram disperat din cauza bolii cainelui. Nu ma asteptam sa ma ajuta insa nici nu a ezitat. M-a lasat sa gatesc pui desi stia ca eu in bucatarie pot ucide fara sa vreau. Acum am loc asigurat de gatit si spalat vase. Sunt oamenii care-mi zambesc, cei pe care ii fac sa zambeasca. Chiar si pentru o clipa, simt ca mi-am meritat ziua pe Pamant.

Dar revin la starea initiala repede. Sunt om si sunt condamnat la suferinta. Nu exista nimeni care sa ma scoata din lanturile asupritorului meu, din lanturile mele.