Revenire

Revin. Revin pe meleaguri pe care le-am parasit in speranta unei vieti mai bune. Cu toate acestea, simt ca am ramas intr-o stare de latenta, simt ca nu am mai realizat nimic in cei 4 ani de viata din momentul in care am terminat liceul. Ce-i drept, ritmul s-a relaxat. Nu mai am presiunea unui termen-limita si nici nu mai exista un obiectiv clar exprimat. In jurul meu se gaseste doar incertitudinea si ezitarea. Am ajuns intr-un punct in care orice as face nu e indeajuns pentru mine. Nu mai am nicio satisfactie in realizarea lucrurilor si nu mai am nicio dorinta de a socializa, in conditiile in care grupul de persoane cu care interactionez zilnic s-a diminuat dramatic.

Prefer sa ma separ de anturajul de la locul de munca, diferenta de varsta si de abordare a situatiilor fiind obstacole pe care am incercat sa le depasesc, ulterior acceptandu-le ca limitari in aceasta arie. Nu ma pot identifica cu grupul sau cu obiectivul colectiv. Dar nici nu imi permit sa plec, motivarile extrinseci fiind cele care ma determina sa tac si sa inghit in sec.

Nu am crezut vreodata ca nu o sa am curajul sa merg pe un drum dorit de mine. Nu imi vine sa cred ca mi-am acceptat soarta si am cedat in fata societatii. Nimic din ce mi-am propus nu s-a concretizat pana in acest moment si nu exista sansa unei schimbari radicale a situatiei in viitorul apropiat.

Am pierdut atat de mult in 4 ani, incat tot ce am castigat nu mai conteaza. E normal sa ai "intrari si iesiri in cadrul unui proces", dar aceste "procese" nu au "adaugat valoare".

E interesant cum incerc sa imi refac viata personala si cum de fiecare data cand am impresia ca sunt pe calea cea buna, ceva se intampla ce ma destabilizeaza si ma arunca pe un alt drum. E ca atunci cand esti intr-o camera intunecata si esti aproape de intrerupator, dar cand mai ai cativa centimetri, cineva sau ceva te invarte si trebuie sa o iei de la capat. Bineinteles ca veti intreba "de ce stai pe intuneric?". Pentru ca nu imi place ceva ce se obtine usor. Nu am fost invatat asa.
Prietenii mei apropiati stiu cat de "special" sunt. Si cand unii iti marturisesc ca au ceva impotriva cu aceasta caracteristica a mea, indiferent de aplicabilitatea acesteia pe mine sau nu, ma simt marginalizat. Sunt cine sunt si am ajuns asa din diverse motive si intamplari. Dar nu-mi spune ca pentru mine treci cu vederea, e insultator.

Inchei aceasta postare cu speranta unei seri mai placute. Pe mai tarziu...